Țestul, cel mai vechi cuptor pentru pâine

• Ţestul este unul dintre cele mai vechi sisteme din România pentru coacerea pâinii, folosit mai ales în zona rurală din sudul țării.

• Tehnica de confecţionare a ţestului este similară cu cea a ceramicii primitive: se modelează cu mâna şi se lasă să se usuce la soare.

Câmpia Olteniei, cu terenurile sale foarte fertile, a favorizat din cele mai vechi timpuri cultivarea cerealelor. Numeroasele vestigii arheologice, mărturii scri­se, dar și mulţimea credinţelor şi obiceiurilor, reminiscenţe ale unor vechi rituri agrare, dovedesc faptul că, de milenii, agricultura a fost una dintre ocu­­paţiile de bază ale locuitorilor acestor meleaguri, lucru valabil pentru întregul spaţiu carpato-danubian.
Încă din secolul al V-lea î.Hr., istoricul grec Xenofon vor­bește despre „pâini mari dospite“ ce se preparau pe aceste meleaguri, iar Plinius cel Bătrân (sec. I d.Hr.) menţionează exis­tenţa în Tracia a mai multor specii de grâu şi remarcă „pâinea foarte bună la gust“ (din mei), în timp ce pe Columna lui Traian sunt reprezentate scene în care legionarii romani seceră pe ogoa­rele cultivate de daci.

Câmpia Olteniei, grânar istoric

În perioada stăpânirii romane, agricultura, ocupaţia de bază a locuitorilor, a cunoscut o dezvoltare mai amplă. Dat fiind faptul că exploatarea economică a Daciei se baza tot mai mult pe exploatarea pământului, Câmpia Olteniei de astăzi reprezenta o însemnată parte din grânarul Daciei. În Câmpia Olteniei, viaţa economică a fost dominată de agricultură și în următoarele secole. În secolul al V–lea, Priscus Panites (unul dintre solii trimişi de împăratul bizantin Theodosius al II-lea la curtea lui Attila) consemnează în notele sale privind locuitorii satelor de pe teritoriul de azi al României că, la ospăţ, „au pus pe mese pâine“.
Numeroasele unelte legate de cultivarea cerealelor, gropile de provizii, ca şi vestigiile unor instalaţii pentru copt pâinea descoperite cu prilejul săpăturilor arheologice pe tot cuprinsul aces­tui teritoriu dovedesc că cereale precum meiul, grâul şi secara au jucat un rol important în alimentaţia populaţiei.

De la turte nedospite, la pâine

La început, din cereale măcinate cu ajutorul râşniţei se preparau turte nedospite care se coceau în „spuza“ încinsă a vetrei. Vatra era lucrată dintr-un strat de pietriş de râu acoperit cu o lipitură de lut groasă, din pământ bătut, din cărămizi fixate într-un strat de nisip.
Cu timpul, s-a ajuns la construirea unor instalaţii speciale pentru coptul pâinii. Pe parcurs, ca urmare a dezvoltării agriculturii şi a extinderii suprafeţelor cultivate cu grâu, s-au dezvoltat şi perfecţionat noi sisteme menite să îmbunătăţească modul de preparare a cerealelor şi respectiv alimentaţia. Cele mai vechi sisteme pentru copt pâinea, folosite până astăzi de locuitorii judeţului Olt, sunt ţestul şi cuptorul pe vatră. Faptul că aceste instalaţii, care s-au folosit concomitent, sunt legate de vatra liberă cu horn demonstrează o dată în plus vechimea lor.

Ţestul este unul dintre cele mai vechi sisteme de coacere a pâinii

Ţestul este unul dintre cele mai vechi sisteme de coacere a pâinii din România, folosit mai ales în zona rurală din sudul ţării. Denumirea de ţest vine din cuvântul latin „testum“ care înseamnă vas de lut, capac de argilă. Cel mai vechi ţest a fost descoperit pe teritoriul judeţului Olt – comuna Fărcaşele – dispozitiv care datează din secolul al X–lea. A fost găsit în anul 2002, în timpul săpăturilor arheologice organizate la Fărcaşu de Jos, cam la 50 m de cimitir, într-o locuinţă semiîngropată (sec. X–XI). Alt ţest descoperit în acelaşi an datează aproximativ din secolul al XVI–lea, şi a fost găsit tot la Fărcaşu de Jos, în punctul „La cimitir“ tot într-o locuinţă semi­îngropată (sec. XV–XVI).
Faţă de cuptorul de dimensiuni mari, ţestul prezintă avantajul că se încălzeşte mai repede, „cu surcele, bălării, coceni de porumb şi beţe de floarea soarelui“ şi că, pe lângă pâine dospită, azi­mă, turtă, se coc sub el şi alte mân­căruri (ghiveci, cartofi, car­ne).

Doar femeile făceau ţesturi

Tehnica de confecţionare a ţestului este similară cu cea a ceramicii primitive: se modelează cu mâna şi se lasă să se usuce la soare. În comunele Fărcaşele şi Milcov se confecţionează şi în pre­zent ţesturi din pământ, acest lucru fiind un apanaj al femeilor. Faptul că doar femeile fac ţesturi credem că este urmarea unor implicaţii de natură magico–religioasă, care au persistat în de­­cursul timpului. Materialul din care se confecționează țestul în satele județului Olt este lutul (pământul galben) amestecat cu balegă de cal şi uneori cu câlți. Acest arhaic cuptor mobil făcut din lut, după o anumită tehnică, se confecționa la începutul secolului trecut într-o atmosferă plină de credințe magice. Erau anumite zile, imediat după Paşte, când grupuri de femei se adunau la un loc şi, urmând un minuțios sistem de practici, călcau şi modelau țesturi de pământ.

Magia Ropotinului ține răul departe de țest

Acum nimeni nu mai crede în anumite practici, pe care locuitorii satelor de la începutul secolului trecut le săvârşeau cu ri­­gu­rozitate. Atmosfera magică ce învăluia altădată cu misterul ei facerea țesturilor s-a spulberat sub neiertătorul suflu modern. Bătrânii îşi amintesc însă că țesturile se făceau la sărbătoarea Ropotinului. În majoritatea satelor, sărbătoarea Ro­po­tinului se ținea în a treia marți după Paşte. Sunt şi sate în care aceste sărbători se țineau trei marți, trei joi şi trei sâmbete după Paşte, ori numai joile după Paşte. În credințele poporului, aceste zile erau adevărate sărbători care, „dacă sunt serbate, atunci nu bate piatra sau gheața, adică grindina, pometurile şi semănăturile“.
Se mai spune că „Ropotinii se țin ca să îngreuneze sarcina diavolului prin pământul ce-l în­trebuințează la facerea țestelor“. De aceea, această zi mai era numită în popor „Ziua ucigaşului“.

Cum se făceau țesturile?

Cum se făceau țesturile? Simpla muncă de a călca, de a frământa pământul cu picioarele şi apoi de a-l aşeza pe o moviliță – formă era şi ea învăluită într-o atmosferă deosebită, de acte magice a căror semnificație s-a pierdut în decursul timpului.
Astăzi, fără să se mai cunoască această semnificație, este interesant de remarcat că, în virtutea tradiției, țestul se lucrează exclusiv de femei, adunate în colective de 3 – 5 persoane, lutul amestecat cu balegă de cal şi câlți se frământă cu picioarele de nouă ori şi uneori în timpul frământatului se spun anumite versuri. Lutul astfel pregătit se împarte în „guguloaie“ şi se modelează cu mâna pe un muşuroi de paie şi frunze, în forma unui clopot aşezat cu gura în jos. La partea superioară se practică două orificii, prin care se introduce „fierul țestului“, cu ajutorul căruia se agață de lanțul coşului, când se pregăteşte pentru copt.

Pe la începutul secolului XX, un informator din județul Olt – Ciomăgești – spunea: „…Cârduri de femei şi fete merg la câmp unde pasc caii, să adune balegă, apoi vin acasă, joacă pământul cu picioarele, amestecă cu balega, fac muşuroaie de pământ ca să dea forma țestului, se lasă la soare 2 – 3 zile, se pun apoi la păstrare, după ce s-au spoit bine“.

Munca era precedată de festinuri între femei

Țesturile se făceau în grupuri de femei, fiindcă munca era destul de dificilă. Dar nu trebuie neglijat nici faptul că o asemenea muncă era precedată de festinuri între femei, iar actele magice nu lipseau nici ele, fie că se stropea sau se spoia țestul cu vin, fie că, în timpul cât lucrau, cei care treceau pe drum nu aveau voie să dea binețe.
Nu lipsită de semnificație este şi credința că, frământând pământul, femeile calcă pe însuşi diavolul. În această zi „femeile calcă țeste, pentru ca diavolul să fie călcat în picioare şi dogorit de foc ca şi țestele“.
O altă credință plină de umor, dar şi de semnificații, este aceea că femeile aveau dreptul o singură zi pe an să-şi bată bărbații şi, neputându-i bate, făceau țesturi.
Lumea geto–dacică din Car­pați va fi acceptat această „zi a ucigaşului“ cu întregu-i cortegiu de credințe păgâne, care învăluie, cum am văzut, şi facerea țestului.

Un cuptoraș care a alinat viața grea

Că acest mobil cuptoraș a în­soțit pe om în greaua-i existență încă de la începuturi, este de nediscutat. Pledează pentru acest fapt nu numai sistemul rudimentar de coacere, dar şi mulțimea de credințe „deşarte“ şi practici magice de care au ținut seama. Dacă ne întrebăm, astăzi, ce sem­nificație au avut toate cele expuse pentru colectivitățile umane din vremurile îndepărtate, şi chiar pentru multe de mai târziu, răspunsul vine tot din mărturiile poporului şi întreaga lui viață. Neputincios, predominat de for­țele vitrege ale naturii, pe de altă parte obsedat de nenumărate întrebări cărora nu le putea da dezlegare decât în chip pueril, şi-a creat o lume a lui. Cum era şi firesc, lumea aceasta era de natură magică.

Aşa cum rezultă din etimologia cuvântului şi din faptul că şi grecii îl foloseau pentru coptul pâinii, țestul a avut o arie de răspândire foarte întinsă, care cuprinde Illyria, Bosnia, Muntenegru, Bulgaria, Albania, partea sud-vestică a Câmpiei Panonice, România, fiind cunoscut până în Caucaz. Utilizarea țestului corespunde, în România, cu zona de folosire a vetrei cu hotă suspendată („corlată“), una dintre cele mai arhaice forme, ceea ce dovedeşte o dată mai mult vechimea lui pe acest teritoriu.

Magie și credință în tradiția țesturilor

Cele trei zile de marți, trei joi şi trei sâmbete după Paşte, sărbătorile Ropotinului, erau ținute ca sărbători doar de femei şi era permis să se facă numai țesturi.
Împotriva acestor sărbători, ca unele ce încurcau credința creştină prin caracterul lor păgân, s-a ridicat biserica. Mitropolitul Filaret al Râmnicului la 1845 spunea: „Iaca mai de ruşine ori de păcat la creştini iaşte sărbătoarea dracului. Ci dar se cuvine foarte mult la tot bunul creştin şi temătoriu de Dumnezeu să nu mai prăznuiască într-acea zi acea spurcată sărbătoare, şi babele să se părăsească de țesturile ce fac în ziua aceea, adică în pofida dracului, cum zic iale“. Istoricii nu cred că intervenția Mitropolitului Filaret să fi avut vreo influență, de vreme ce până târziu, în pragul veacului XX, sunt atâtea mărturii că sărbătoarea Ropotinului se ținea cu sfințenie de către femei, zi în care se făceau țesturi, tocmai ca să potolească duhurile rele, să nu le strice semănăturile şi să nu pocească pe cineva.
În trecut, aceste sărbători aveau o dublă funcție: pe lângă cea de copt turtele de mălai şi de azimă, şi o funcție magică. Credința era generală, „se făceau țeste să le sorocească pe spinarea lui Ucigă-l Crucea (sau Ucigă-l Toaca), ca să-l oprească să mai poată sminti pe oameni“, de aceea „în aceste țeste nu este bine să coci pâine de pomană“.
În alte sate însă exista credința că „după ce fac țestele, femeile pot lucra restul zilei, pentru că au aşezat țestul pe capul dracului şi deci l-au făcut neputincios, adică nu mai poate să facă nici un rău“. În strânsă legătură cu toate acestea, în trecut, femeile din satele județului Olt, după ce țesturile erau gata, făceau deasupra lor o cruce.
Este fără îndoială tot un act magic ca, prin semnul creştin al bisericii, lumea să fie ferită de duhurile rele, închise sub clopotul de lut al țestului.

În legătură cu întregul şir de credințe şi superstiții trebuie să punem şi mărturiile multora că țesturile făcute în această zi a Ropotinului „sunt un leac, adică în timpul secetos se aruncă un țest în fântână şi începe să plouă, sau o femeie gravidă fură un țest de la un vecin şi-l duce într-un lan de grâu ori de porumb şi ploaia e gata“.

Articol realizat de Redacția Arta Albă