O poveste despre pâine și viață

Istoria pâinii Dencopan începe în pragul secolului trecut, cu brutarul Ioan Poiană. Erau anii 1930 și, în fiecare noapte, brutarul din Turcheș frământa și cocea pâine, iar dimineața o încărca în căruță și pornea pe ulițele din Dârste și Noua, două cartiere de la intrarea în Braşov. Copiii alergau în drum, atunci când auzeau sunetul clopoțelului care anunța sosirea pâinii. ,,Pâinea lui Poienaru”, cum i se spunea.

Cei mici știau că vor primi, ca de fiecare dată, un corn sau un co­vrig. Povestea familiei lui Ioan Poiană a trecut prin toate încercările frămân­tatului secol care i-a scris destinul. La fel și povestea „Pâinii lui Poienaru” pe care nepoții au readus-o la viață, sub sigla „Dencopan”.

Visul lui Ioan Poiană

Ioan Poiană s-a născut în 10 mai 1901, iar la 10 ani a rămas orfan de tată. A intrat curând calfă la brutăria Siegens din Prundul Rozelor (astăzi Piața Enescu din centrul istoric al Brașovului). Timp de 4 ani a rămas alături de familia Siegens, unde a învățat totul despre aluaturi, pâine și organizarea unei brutării după metoda germană. În toți acești ani, a învățat și despre familie, bunăcu­viință și onoare, familia Siegens devenind modelul lui de viață. În 1928, tânărul brutar Poiană s-a căsătorit cu Ecaterina Sipos, fiica unor comercianți din Turcheș. Cu ajutorul socrilor și al soției, pune pe picioare o mică brutărie, cu un cuptor pe lemne, chiar în curtea familiei. Pâinea realizată cu maia şi cartofi a avut mare căutare, iar meșterul român, care învățase meserie de la sași și primise sprijin de la socrii unguri, devine un brutar recunoscut.

Brutăria cu două cuptoare

Cererea fiind mare pentru pâine, jimblă (franzelă) și cornuri cu unt, iar afacerea înfloritoare, în 1932, Ioan și Ecaterina Poiană îşi iau inima în dinți și construiesc o brutărie nouă, mai modernă, cu două cuptoare din cărămidă. Au utilat-o cu un malaxor, cuve suplimentare, mașină de tăiat aluatul pentru jimble și cornuri, mașină de spălat cartofii, mașină de scuturat sacii și alte utilaje, totul după model german, ca la familia Siegens. Au făcut și un împrumut de 150.000 de lei și au construit un nou corp de casă pentru personal, un bazin pentru motorină, un grajd și un garaj. Aveau căruțe, sanie, trăsură și o camionetă. Pâinea și restul produselor se coceau noaptea, iar dimineața căruțele lui Poiană duceau marfa proaspătă pe traseul Turcheș-Dârste-Noua. Erau 7 brutării în zona Săcelelor, dar fiecare avea zona bine delimitată pentru vânzare. Deși concu­renți, brutarii – unguri, sași sau români – se înțelegeau și se respectau.

În revista „Săceleana” din anii ’30, apărea reclama pentru Brutăria lui Ioan Poiană.
„Când faceți economie
Și vreți să-ndulciți amarul
Consumați cu bucurie
Numai pâinea «Poienaru»”.

Pâinea amară a războiului

La un an de la declanșarea războiului, în 1941, criza de făină lasă tot mai multe familii fără pâine pe masă. Armata preia controlul brutăriei, și în corpul de casă al angajaților intră soldații. În prima parte a războiului, Ioan Poiană este concentrat la muncă în Arad, iar după venirea rușilor situația se înrăutățește. Brutăria lui Poiană trebuia acum să coacă pâine doar pentru armată, cu soldați ruși care nu făcuseră asta niciodată. Ioan Poiană răspundea și de ei, dar și de pâinea produsă. Pentru localnici se cocea doar pâine cu mălai, și aceea insuficientă.

Iluzii și teroare

După plecarea rușilor, Ioan Poiană și vechiul lui prieten Hans Siegens au crezut că viața va reveni pe vechile făgașe. Așa că s-au apucat serios de treabă, împreună de data aceasta, pentru a pregăti brutăria. Au reparat cuptoarele și instalațiile, şi cum totul mergea ceas, au plănuit chiar și un împrumut. Însă anul1948 a adus naționalizarea care a spulberat orice iluzie. Brutăria lui Poiană a fost trecută în inven­tarul Întreprinderii de Pani­ficație, iar brutarul Poiană a fost angajat la stat. Brutarii sași din Brașov și din satele învecinate, care nu fuseseră deja deportați în Rusia, au fost alungați din case. Familia Siegens a locuit o vreme la fostul lor ucenic și prieten. Teroarea abia începea. În luna mai 1952, Ioan și Ecaterina Poiană împreună cu cei doi copii ai lor mai mici au fost scoși din casă cu strictul necesar și deportați cu domiciliul forțat la Tg. Secuiesc.

Prima pensie a venit prea târziu

Brutarul era obligat acum să câștige o pâine pentru familia lui muncind în gară, la încărcat bușteni. Aproape trei ani au stat departe de casă, și când s-au întors la Turcheș, în brutărie mai rămăseseră doar cele două cuptoare zidite, iar în casa lor locuiau chiriași ai statului. „Pâinea lui Poienaru” era acum doar o amintire care durea, Ioan Poiană fiind nevoit să facă pâine în brutăriile statului până în 1961. În august, când ar fi trebuit să primească prima pensie, brutarul Ioan Poiană tocmai se stinsese, iar statul i-a confiscat familiei și acest ultim pumn de bani.

De la „Pâinea lui Poienaru” la Dencopan

După ‘90, Ecaterina Poiană, dârza soție a brutarului, a reușit să redobândească brutăria, atât cât mai era: două cuptoare și pereții. Bucuria însă a fost mare. După 5 ani, timp în care a fost închiriată unui fost marinar care voia să facă pâine, doi dintre nepoții lui Poiană au hotărât să reia şi să ducă mai departe tradiția familiei. În memoria bunicului Poiană și pentru a bucura inima bunicii, Ferencz și Rudolf Denes au reparat cuptoarele vechi de aproape 70 de ani, au investit în utilaje noi şi au învățat rostul pâinii chiar în brutărie, ducând mai departe povestea ,,Pâinii lui Poienaru” sub sigla Dencopan.
„Mirosul de pâine e viață”, a spus Ecaterina Poiană, când cuptoarele zidite din munca familiei au copt din nou pâine.

O brutărie modernă

Era ajunul Crăciunului din 1998, când fraţii Denes au cumpărat un malaxor nou, devenind unii dintre primii clienţi Nova Pan. Și așa cum bunicii Poiană au înțeles, în 1932, că trebuie o brutărie mai mare și mai modernă, pentru ca pâinea lor să aibă trecere pe piață, așa și nepoții, în anii ce au urmat, au riscat un împrumut pentru a construi și utila o fabrică nouă, după toate cerințele și standardele europene.
Dencopan produce, în prezent, o bogată gamă sortimentală de pâine, dar și cozonaci, covrigi și alte specialități, având 12 puncte proprii de vânzare și fiind mereu în pas cu noile tehnologii și cerințele pieței. Vechea brutărie a bunicului Ioan Poiană se odihnește astăzi, păstrând între zidurile sale povestea unui secol frământat.