Covrigul – o istorie veche de sute de ani

• Produs de panificație din aluat de pâine, în formă de buclă cu nod, sau împletit, presărat cu sare sau diferite semințe, covrigul are o istorie îndelungată, veche de sute de ani.

Legenda spune că povestea covrigului a început  în anul 610 d.Hr., într-o mănăstire din sudul Franței sau din nordul Italiei. Lucrarea „Istoria descoperirilor științifice“,scrisă de Bryan Bunch şi Alexander Hellemans, susține că produsul de panificație a fost inventat în anul 610 de către călugări, fiind folosit drept răsplată pentru copiii care învăţau rugăciunile.

Covrigul

Biserica Catolică a jucat un rol principal în istoria timpurie a covrigului, deoarece în secolul al VII-lea pontificatul dicta reguli care guvernau postul și abstinența mai stricte decât astăzi. Covrigii, făcuți dintr-un amestec simplu de apă, făină și sare, erau un aliment ideal de consumat în timpul postului, când toate tipurile de carne, lactate și ouă erau interzise.

Se presupune că covrigul a fost creat pentru prima dată de către călugări din resturi de aluat de pâine, fâșiile fiind împletite sub forma brațelor încrucișate ale unui copil, aflat în rugăciune.

Unii spun că au fost inițial numiți „bracellae”, termenul latin pentru „brațe mici”, din care germanii au derivat mai târziu cuvântul „bretzel“. Potrivit altora, primii covrigi au fost numiți „pretiolas”, adică „mici recompense”, dăruite de călugări atunci când tinerii lor elevi își recitau corect rugăciunile.

Popularitate în creștere în Evul Mediu

Oricum ar fi fost ele numite, popularitatea acestor tratații s-a răspândit rapid în Europa în timpul Evului Mediu. Mai mult, credincioșii considerau că forma covrigului reprezintă Sfânta Treime, cele trei spații reprezentându-i pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt. Văzuți ca un simbol al norocului, prosperității și împlinirii spirituale, covrigii au fost, de asemenea, distribuiți în mod obișnuit săracilor, ca o modalitate de a le oferi atât hrană spirituală, cât și literală.

În enciclopedia ilustrată din secolul al XII-lea „Hortus deliciarum“ covrigul apare în scena festinului reginei Esther și a regelui Ahasuerus. Astfel printre alte mâncăruri alese, pe masa lor apare prima ilistrare din istorie a produsului de panificație.

O altă reprezentare timpurie a lor a fost inclusă în 1440 pe o pagină din cartea de rugăciuni „Book of Hours“ a Catherinei de Cleves (1417–1476) care îl înfățișa pe Sfântul Bartolomeu înconjurat de covrigi, deoarece la acea vreme ajunseseră să simbolizeze norocul.

Forma covrigilor are și ea un scop practic. Asemenea găurilor din mijlocul pâinii plate suedeze, ce permitea agățarea lor pe sfori, buclele covrigilor permiteau atârnarea lor pe bețe, după cum este ilustrat în tabloul pictorului Job Berckheyde, The Baker, realizat in jurul anului 1681.

Legende și simbolistică

Importanța produsului de panificație a făcut ca acesta să fie folosit drept emblema brutarilor și mai apoi a breslelor acestora din zonele sudice din Germania, situație care s-a păstrat până în secolul al XII-lea.

Dar legenda covrigului nu se oprește aici! În secolul al XVII-lea, buclele de interconectare ale covrigului au ajuns să simbolizeze chiar și dragostea nemuritoare. Se spune că, în 1614, în Elveția, cuplurile regale foloseau un covrig în ceremoniile de nuntă pentru a sigila legătura căsătoriei și că acest obicei ar fi putut fi originea expresiei „tying the knot” (legarea nodului).  În Germania copiii din secolul al XVII-lea purtau coliere din covrigi de Anul Nou, ca simbol de noroc și prosperitate pentru anul care vine.

Covrigul devine cu timpul popular în întregul continent european. În Cehia, covrigul este cunoscut sub numele de preclik”, în Finlanda ca şi viipurinrinkeli”, în Bulgaria „gevrek”, iar în Slovacia este numit praclik”. Spaniolii, francezii, şi italieni îi numesc pretzel”, bretzel” sau brezel”, norvegienii şi danezii îl numesc kringle”, polonezii îi spun precel”, în maghiară şi croată este numit perec”, iar în sârbă i se spune pereca”.

Covrigii trec oceanul

Când și cum au ajuns covrigii în America? Anumite surse spun că răsucitul produs de panificație a ajuns în America pe Mayflower și a fost folosit de către pelerini pentru comerțul cu nativii americani pe care i-au întâlnit în Lumea Nouă. Iar imigranții germani au adus cu siguranță covrigi cu ei când au început să se stabilească în Pennsylvania în jurul anului 1710.

O altă istorie romanțată a covrigului povestește cum, în Pennsylvania anului 1850, Julius Sturgis, un brutar al zonei, a fost abordat de un om al străzii care cerea o slujbă și ceva de mâncare. Potrivit poveștii, Julius nu avea un loc de muncă pentru acel om, dar i-a oferit totuși o cină bună.

În schimbul amabilității sale, Julius primește de la necunoscut o rețetă de covrigi tari, diferiți de ce se cocea până atunci. Brutarul încearcă această rețetă întâi în familie, ca mai apoi să îi comercializeze în brutăria sa. Gustările crocante țineau timp mai îndelungat într-un recipient etanș, permițându-le să fie vândute mai departe de brutărie și să rămână pe rafturi mai mult timp. Se dovedesc un succes și devin o gustare atât de populară încât în 1861, Sturgis deschide prima covrigărie din orașul Lititz, Lancaster County, Pennsylvania.

În cele din urmă, covrigeii uscați au ajuns să fie mai populari decât varianta tradițională de covrig. Pe măsură ce producția americană de covrigei a crescut, gustările crocante au fost făcute în diferite forme și mărimi, inclusiv bețe, împletituri sau litere, iar în 1949 s-a montat prima mașină automată de făcut covrigei, pentru a satisface o piață în creștere. Astăzi, Pennsylvania rămâne capitala americană a fabricării covrigilor, deoarece 80% din covrigii fabricați în SUA provin din statul Keystone.

Covrigul în spațiul românesc

Chiar dacă se consideră că, în Romania, covrigul a intrat pe filiera turcă, probabil odată cu restul beneficiilor aduse de imperiul otoman, simigiii din capitala secolelor trecute erau în mare parte greci, care se bucurau de o imensă popularitate.

Acești vânzători ambulați de produse de patiserie și panificație sunt descriși și în „Istoria unei plăcinte” a lui Costache Negruzzi: „Îți aduci aminte de copilăria noastră – care s-a dus ca să nu se mai întoarcă! – ce plăcută impresie ne făcea strigarea: coooovrigi! gugoșeeeeele! Cum alergam toți, copii și bătrâni, și cei mai mari și cei mai mici; cu ce nerăbdare așteptam să-și puie plăcintarul jos tablaua din cap, și cât de iute i-o deșertam!“.

Simigiii ambulanți aveau coșuri speciale împletite din nuiele, în marginile cărora erau înfipte bețe pe care erau înșirați covrigi de tot felul. Interiorul coșului era rezervat plăcintelor. Pentru a fi păstrate calde, acestea erau așezate într-o tavă de alamă pe un lighenaș cu jăratic de mangal. Scrierile vremii menționează că o bucată de plăcintă cât palma se vindea cu 5 parale, covrigii mari, cu sau fără susan, se vindeau cu 10 bani, iar cei mici cu 5 parale bucata, sau două bucăți.

Covrigii de Buzău – emblematicii covrigi românești

Se pare că rețeta faimoșilor covrigi a fost adusă de negustorii greci care își deschiseseră cârciumi în Buzău, în jurul anului 1800. Covrigii erau folosiți ca să stimuleze pofta clienților pentru consumul băuturilor alcoolice servite. Spre deosebire de covrigii convenționali, covrigii de Buzău nu sunt făcuți dintr-un aluat obișnuit de pâine. Localnicii chiar se mândresc cu faptul că cei care ştiu să prepare și să coacă acești covrigi, doar asta fac.

Covrigii de Buzău sunt făcuţi însă după o reţetă simplă, doar din apă, făină, drojdie, puţin zahăr și puțină sare. După căderea comunismului din România, numărul micilor simigerii din zona Buzăului a crescut, iar covrigi de Buzău au devenit, între timp, și marcă înregistrată.

Articol realizat de Gabriela Dan, Redactor Arta Albă

Citiți pe Arta Albă și: Făina de sumac conferă noi calități pâinii

Înscriere la Newsletter

Articole similare

Comentarii

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Instagram

Articole recente

*Prin completarea câmpurilor ești de accord cu prelucrarea datelor cu caracter personal conform GDPR și înscrierea la Newsletter Arta Albă.