• Cazul recent în care un producător de ceai a fost obligat să plătească despăgubiri importante către Louis Vuitton pentru un logo considerat la fel cu cel al brandului francez a readus în atenție puterea pe care o are protecția unui semn distinctiv.
Același principiu se regăsește, într-un registru mai puțin spectaculos dar la fel de serios, în sistemul european al indicațiilor geografice. O tensiune comercială majoră apărută între Washington și Mexico City pune acum sub lupă denumiri consacrate de brânzeturi, precum Feta, Parmigiano Reggiano sau Manchego, devenind un obstacol major în negocierile de liber schimb.
Disputa a fost declanșată de Acordul Global Modernizat și Acordul Comercial Interimar semnate de Uniunea Europeană și Mexic la 22 mai 2026. Acest tratat extinde protecția pe piața mexicană pentru 568 de indicații geografice europene, printre care brânza Feta, cu statut de Denumire de Origine Protejată, și măslinele Elia Kalamatas. Conform regulilor stricte impuse de Bruxelles, Feta poate purta acest nume doar dacă respectă caietul de sarcini și provine exclusiv din zonele desemnate ale Greciei. Washingtonul contestă vehement aceste prevederi, argumentând că termenii au devenit generici și că companiile americane ar trebui să aibă dreptul de a-i folosi în continuare în mod liber.
Mizele financiare din spatele acestei polemici privind etichetarea sunt uriașe, având în vedere că exporturile anuale de brânză ale Statelor Unite către Mexic se ridică la aproximativ 1 miliard de dolari. Această cifră transformă Mexicul într-una dintre cele mai importante piețe externe pentru producătorii americani, în timp ce livrările similare efectuate de Uniunea Europeană către aceeași destinație se situează în jurul a 200 de milioane de dolari. În prezent, importurile acoperă aproape 30% din consumul intern de brânză din Mexic, iar o mare parte din această cerere este satisfăcută de companiile din SUA, care comercializează volume masive sub etichete precum parmezan sau Manchego.
Această confruntare nu se limitează la granița mexicană, ci s-a extins deja și în cadrul blocului Mercosur. De la 1 mai 2026, țările din America de Sud aplică provizoriu garanții pentru 344 de indicații geografice europene. Situația a generat deja dispute majore în Argentina, unde angajamentele luate față de partenerii europeni au intrat în conflict direct cu un acord comercial semnat anterior cu SUA, document care tratează denumiri precum Feta, Parmesan sau Gorgonzola drept termeni pur comerciali și generici.
Pentru operatorii din industria de profil din România, această bătălie globală oferă o lecție de business extrem de actuală. Piața autohtonă cunoaște deja valoarea acestui instrument de diferențiere, având produse recunoscute și protejate la nivel european precum Telemeaua de Sibiu, Telemeaua de Ibănești, Cașcavalul de Săveni, Cârnații de Pleșcoi, Salamul de Sibiu, Magiunul de prune de Topoloveni sau Babicul de Buzău.
Înregistrarea acestor certificări nu reprezintă o simplă formalitate birocratică. Într-o piață globalizată în care presiunea pe preț realizată de producția industrială de masă este uriașă, legarea unui produs de teritoriu, de o metodă tradițională transmisă din generație în generație și de un standard strict de calitate reprezintă singurul scut eficient împotriva imitațiilor abuzive. Așa cum marile branduri de lux își apără cu strictețe logourile, comunitățile de producători agroalimentari își protejează, prin intermediul indicațiilor geografice, valoarea economică autentică și moștenirea culturală acumulate în timp.
Disputa din jurul Fetei dezvăluie, în fond, două filozofii comerciale. Una pune accent pe originea geografică, pe standardele de producție și pe patrimoniul cultural. Cealaltă privilegiază libertatea de a folosi denumiri considerate deja parte din vocabularul pieței. Sistemul european al indicațiilor geografice a arătat însă că poate susține atât calitatea, cât și dezvoltarea zonelor rurale.
Într-un moment în care România își consolidează portofoliul de produse protejate, lecția rămâne actuală: un nume bine apărat nu este un obstacol, ci o formă de a păstra valoarea creată de generații. Iar investiția în identitatea vizuală, în respectarea caietelor de sarcini și în protejarea patrimoniului gastronomic local este singura strategie pe termen lung capabilă să asigure sustenabilitatea comunităților de producători.
Articol realizat de Gabriela Dan, Redactor-Șef Arta Albă
Citiți pe Arta Albă și: Dacă și în China mărcile sunt sancționate strict, HoReCa din România ar trebui să fie atentă la nume, logo și identitate vizuală
