Moara cu pietre de la Ohaba

• Moara cu pietre de la Ohaba – cea mai veche moară funcțională din Țara Făgărașului

Tradiția și obiceiurile transmise din generație în generație reprezintă legătura noastră cu trecutul, cu tot ceea ce este simplu și natural. Înainte de 1950, cele mai multe fabrici de pâine lucrau în două schimburi pentru a face față cererii mari. În zonele rurale, cuptoarele coceau fără încetare pâini rumene, al căror miros se împrăștia în tot satul. Câte dintre toate acestea mai există astăzi? Foarte puține.
Pornind de la ori­gini, de la locul în care grăunțele ajung făină, pentru ca mai apoi să devină pâine, se constată că morile de altădată sunt acum ruine. „Drumul pâinii” este astăzi mai scurt, produsele ajungând pe mesele oamenilor mai rapid și, adesea, fără ca ei să cunoască povestea pâinii de toate zilele.
Măcinatul tradițional este o practică necunoscută, astăzi, pentru unii, însă veche pentru cei mai mulţi. Moara cu pietre de la Ohaba este unul dintre acele locuri unde se produce magia.

Origini și dezvoltare. Moara – o datorie morală

Ohaba este un sat situat la poalele Munților Făgăraș, unde tradițiile se păstrează de sute de ani. Un bun exemplu este moara cu apă, construită în anul 1873, care funcționează fără întrerupere indiferent de vremurile care au trecut peste ea. „Secretul” activităţii neîntrerupte de aproape 150 de ani este acela că moara cu apă a rămas permanent în posesia familiei, fiind transmisă din generație în generație. Astfel, a devenit cea mai veche moară funcțională din Țara Făgărașului. În toată zona există doar două mori cu apă, însă cea de la Ohaba este cea mai veche şi singura funcţională.
Autenticitatea morii este marcată prin faptul că și-a păstrat toate componentele iniţiale, inclusiv cele două pietre de moară care produc măcinișul. Până și lădița în care curge astăzi făina sau mălaiul este originală, fiind inscripționat pe ea anul din care datează – 1873. „Moara este un obiectiv unic, care odată distrus nu mai poate fi refăcut”, afirmă Nicolae Popa, actualul proprietar.

În 1962, când a avut loc cooperativizarea zonei, Șerban Gheorghe – stâlpul celei de a doua generații de morari – nu a cedat presiunilor comuniste, a făcut închisoare la Cetatea Făgărașului, dar astfel a salvat această comoară a familiei. Dârz și neînfricat, morarul din Ohaba „a ales” să stea închis în temnițele comuniștilor, îndurând totul pentru a salva moara primită moştenire.

Vremuri grele pentru morarul din Țara Făgărașului

În ciuda repercusiunilor suferite, morarul din Ţara Făgăraşului nu a putut fi determinat să abandoneze bunul lui cel mai de preţ. Chiar şi atunci când copiilor săi le-a fost refuzat dreptul de a merge la şcoală sau când cotele de cereale impuse de stat depăşeau cu mult posibilităţile lor de producţie, el nu a renunţat.
„Bunicul ne povestea adesea cum venea jandarmeria călare și confisca tot ce găsea, pentru a-l forța să semneze acea adeziune prin care moara să fie cooperativizată”, îşi aminteşte morarul.
Atât înainte de acest punct crucial, cât și după depășirea lui, moara cu pietre de la Ohaba a reprezentat o adevărată fă­bricuță.

Pâine pentru nunțile din sat

Morarul po­vestește că „la nunțile care se făceau în mediul rural, înainte de ’89, aveau pâine făcută din făina măcinată la această moară. Nu numai locuitorii din Ohaba, ci și cei din satele limitrofe. Mai mult decât atât, toate satele din Țara Făgărașului au avut morile lor proprii, existând sate mai mari care aveau chiar și câte două mori. Îmi aduc aminte că în satul meu natal, Șercăița, acolo unde am copilărit, erau două mori. Din păcate, nici ruinele nu mai există astăzi”.
După sacrificiul îndurat de cea de-a doua generație, fiecare moştenitor a făcut din ce în ce mai mult pentru a păstra moara în sânul familiei. Astfel, întreținerea și promovarea morii au devenit o datorie morală, iar pe baza acestui principiu, actualul proprietar își dorește foarte mult ca tradiția să fie dusă mai departe.

Moara cu apă – locul unde făina își păstrează intacte proprietățile

Moara cu apă lucrează cu două pietre, fiecare având aproximativ o tonă. O piatră este mobilă, iar cealaltă este fixă, ambele fiind confecționate din rocă naturală de cremene, adusă din Lyon în 1873. Transportarea lor din Franța până la Ohaba rămâne un mister. Cu toate acestea, morarul Nicolae Popa are o ipoteză, însă neconfirmată: „Probabil au fost aduse de o breaslă de morari din zonă, precum existau și alte bresle pe vremea aceea, cea a cojocarilor sau a cizmarilor”.
Cert este că pietrele au ajuns la Ohaba și de aproximativ 150 de ani sunt îngrijite astfel încât să asigure funcționalitatea morii. „Îngrijirea pietrelor” poartă numele de ferecatul pietrelor de moară – este o denumire de breaslă – și constă în realizarea manuală a unor rizuri pe toată suprafața de contact a pietrelor, cu ajutorul unor ciocane foarte bine ascuțite. Există două tipuri de astfel de striații, unele foarte fine, care zdrobesc bobul, iar altele în formă de arcuri de cerc, numite răvașuri în breas­la morarilor, care imprimă forța centrifugă.

Proces de măcinare impresionant

Rolul acestor rizuri este de a capta bobul din interiorul pietrei spre exterior și de a imprima forța centrifugă, astfel încât produsul să fie aruncat în exterior și ulterior colectat. Morarul explică: „Acest procedeu de ferecat se face după ce au fost măcinate cantități foarte mari de boabe, tone de grâu sau de porumb… sau dintr-o greșeală. Greșeală înseamnă că s-au terminat grăunțele din coș, morarul nu este atent, moara funcți­onează în gol și se distrug acele rizuri.”
Datorită forței hidraulice, moara funcționează neîntrerupt, printr-un sistem de roți din lemn antrenate prin role și curele. Întreg ansamblul de punere în mișcare este din lemn, iar sursa de energie este debitul de apă. O curea este prinsă pe rola de lemn de jos, învârtită de roata de afară, iar cealaltă curea este fixată pe rola de sus. De asemenea, mai există o tubulatură, tot din lemn, care are pe interior o altă curea foarte lungă. Aceasta circulă în sens invers acelor de ceasornic și are prinse din loc în loc cupe, care au rolul de a transporta făina.
Înainte de a ajunge în saci, făina este cernută prin trei tipuri de sită, pentru a se obține granulații diferite: făina albă (pulberea fină) – prin sita fină, făina neagră – prin sita intermediară și tărâța. În trecut, această moară producea ambele tipuri de făină, însă în prezent produce doar făină integrală, fără cernere – bobul de grâu este zdrobit integral, fără să se înlăture tărâța. Pe lângă făină, clienții – persoane fizice – solicită  și mălai, măcinat tradițional și necernut.
„Fiecare își duce mălaiul acasă și și-l cerne, apoi îl fierbe, 25-30 minute, pentru a face mămăligă”, spune morarul cu zâmbetul pe buze.

Energie verde

Moara cu pietre func­ționează în cea mai mare parte a anului cu energie verde, așadar nu există consum de energie convențională, excepţie făcând anotimpul rece. Cu un debit bun de apă, un sac de grâu (circa 50 kilograme) este măcinat în aproximativ 2 ore. Productivitatea este foarte mică în comparaţie cu tehnologia de la ora actuală, însă produsul finit este foarte bun.
Pe timp de iarnă, când apa îngheață, iar moara nu poate funcționa cu energie hidraulică, este folosit vechiul motor electric, datând din perioada comunismului, când se lucra la flux continuu.

Făina măcinată tradițional – sănătate pentru generații

Măcinatul tradițional reprezintă una dintre modalitățile prin care se pot obține ingrediente de calitate și implicit produse sănătoase și nutritive.
Unul dintre avantajele incontestabile ale măcinişului tradițional este acela că produsul finit își păstrează toate calitățile și proprietățile. Fiind obținut la rece, temperatura acestuia (făină sau mălai) nu depășește niciodată temperatura din mediul unde are loc procesarea.
În plus, viteza cu care se zdrobește bobul de grâu sau porumb este redusă și astfel sunt conservați nutrienții, fibrele și vitaminele. Măcinarea fiind integrală, necesită o forță de muncă redusă, iar sursa de energie este gratuită – apa care curge neîncetat chiar în curtea casei.

Despre actuala generație de morari

Virginia şi Nicolae Popa reprezintă cu succes a patra generație de proprietari. De aproximativ 40 de ani au grijă de bunăstarea morii, venind periodic de la Făgăraș, iar în urmă cu 10 ani s-au mutat definitiv la Ohaba.
Nicolae Popa nu este urmaş direct al familiei de morari. A treia generație a avut o singură fiică, respectiv soția domnului Nicolae Popa. Nefăcând parte din familia originară de morari, pentru domnul Popa moara înseamnă o datorie morală.
„Moara reprezintă un respect pentru generațiile care nu mai sunt și totodată unul pentru copilașii care vin din spate. Pentru mine moara înseamnă obligația generației noastre de a o păstra. Îmi aduc aminte că eram tânăr când m-am căsătorit și locuiam la oraș, iar când veneam la țară socrul meu îmi spunea: s-a rupt cureaua, s-a stricat lagărul și altele. Trebuia să îl ajut, reparațiile se lăsau cu julituri, nu era plăcut, dar a fost o strategie foarte bine pusă la punct, pentru că așa am reușit să asimilez toate lucrările de mentenanță care trebuie făcute la această moară”, afirmă Nicolae Popa.

Tainele morăritului transmise din generație în generație

Viitorul morii stă în generațiile care urmează. Un atu extrem de important care stă la baza moștenirii morii din tată în fiu este faptul că moara a fost mereu în proprietate privată. Virginia şi Nicolae Popa au doi copii și doi nepoți care vin des la Ohaba și cunosc deja o mare parte din tainele morăritului.
„Noi avem în faţă încă două generații, care locuiesc la Făgăraș. Eu mă transpun în situația în care am fost acum 35 de ani, și eu am locuit la Făgăraș și nu mă gândeam vreodată că o să mă mut la Ohaba și o să am grijă de această moară. Bănuiesc că și ei o să aibă inteligența necesară să o păstreze, pentru că una este să o vezi expusă pompos într-un muzeu și alta e să o vezi funcționând într-un cadru natural, vechi de 150 de ani”, spune morarul.

A patra generație de morari: Nicolae și Virginia Popa

A treia generaţie: Ioan şi Estera Şerban

A doua generaţie: Gheorghe şi Maria Şerban    

Prima generaţie: Nicolae şi Zafira Şerban

Cine mai macină astăzi la moara cu pietre?

Deși este funcțională, puțini sunt cei care mai merg la moară cu sacii de grăunțe, comparativ cu perioada de dinaintea comunismului. În mediul rural, măcinișul grâului și al porumbului este aproape inexistent.
Cu regret în voce, morarul Nicolae Popa ne mărturisește: „Satele sunt îmbătrânite, țăranii nu mai fac pâine, ci o cumpără. În schimb, «lumea bună» din mediul urban revine la noi, cu pași mici, însă din ce în ce mai mulți. Oamenii de la oraș vin la noi pentru făină, apoi se duc acasă și își fac pâine”.

Moara de la Ohaba nu colaborează cu brutării, ci doar cu persoane particulare, deoarece producția nu este mereu constantă, fiind influenţată de debitul de apă. În perioadele secetoase, productivitatea este foarte mică. Aceasta este principala cauză pentru care morarul nu poate să își asume responsabilitatea de a livra cantități mari, prestabilite, la intervale regulate de timp – „Eu nu pot să îmi asum o responsabilitate către o firmă, că pot să livrez o anumită cantitate la un termen bine stabilit”.

Măcinatul tradițional necesită multă muncă

De asemenea, mai pot apărea defecțiuni la moară, care necesită timp pentru a fi remediate. Tot morarul ne oferă un exemplu de situație cu care s-a confruntat recent: înlocuirea unei roți, care nu mai făcea față din cauza utilizării îndelungate.
„Roata actuală este nouă, lucrările s-au finalizat în luna mai a acestui an, după aproximativ două luni de muncă. După mulți ani în care am tot reparat-o, am ajuns la concluzia că trebuie schimbată. A fost o muncă enormă, cu mult stres, pentru că a trebuit să procurăm materialul necesar și să o confecționăm. În plus, meseriașii care ne-au ajutat au fost foarte greu de găsit. Atuul nostru a fost că am avut ca model roata veche, de la care am păstrat doar axul central. Axul este din lemn de stejar și este atât de bun încât mai rezistă încă un schimb de roată. Noua roată este tot din lemn de stejar și are un diametru de 3,1 metri. A fost nevoie de un stejar foarte gros pentru a scoate un segment de arc cât mai lung și a realiza obada (circum­ferința) de care aveam nevoie.”

Inclusă în Circuitul European al Morilor, din 2016

În anul 2016, moara cu apă de la Ohaba a fost inclusă în Circuitul European al Morilor, grație sprijinului Muzeului Etnografic din Brașov, care a susținut manifestarea europeană intitulată „Zilele europene ale morilor și patrimoniului mulinologic”.
Proiectul inițiat de Federația Morilor din Franța are ca scop protejarea și promovarea morilor de apă ca bunuri de patrimoniu, iar în 2016 moara de la Ohaba a fost una dintre propunerile României. Datorită acestei acțiuni, moara a fost vizitată de aproximativ 100 de muzeografi și istorici din toată Europa. Cu toate acestea, morarul nu a primit niciun ajutor financiar, pe care să îl folosească pentru îngrijirea și promovarea morii, însă declară că nu partea materială îl determină să continue, ci partea morală.
Rezultatul dăruirii și pasiunii se vede, căci moara este vizitată an de an de turiști de pe tot mapamondul, de la Arabia Saudită, până la Statele Unite ale Americii. De asemenea, mulți vizitatori vin și din Israel. Chiar morarul ne-a mărturisit că „sunt multe familii de români care au emigrat în Israel și vin cu nepoții, cu copiii, să își viziteze țara de origine, iar unul dintre obiectivele din Transilvania, din Țara Făgărașului, este moara noastră”.

Citește și povestea morii de la Întorsura Buzăului.